Bogdan-Mihai Simion, ultimul cobzar al României, primul la povești bune

Описание: „După aproape un deceniu, mi-am dat seama că am învățat suficient de multe lucruri încât să pot propune și eu ceva ce vine din mine."

Ediția aceasta e pentru cei care cred că muzica nu se ascultă doar cu urechea, ci și cu sufletul. Vine la noi Bogdan-Mihai Simion, (poate) ultimul cobzar al României, doctor în litere și, pe scurt, lăutarul intelectual care a readus un instrument aproape uitat în lumina reflectoarelor.

„Dar totuși, când era noaptea de Revelion, hai că poate să vină mama Romica să cânte două cântece, că până la urmă îi place și lui ăla mic al lui Ceaușescu.”

L-am întrebat despre toate: de la prima lui cobză, până la marile scene pe care cântă astăzi. Despre copilăria la Râmnicu Vâlcea, șapte instrumente în casă și al optulea pe care l-a dorit cu încăpățânarea unui copil care știe ce vrea.

„Eu am fentat-o pe asta; nu am făcut o oră de muzică academică în viața mea. (...) Faptul că sârba se joacă la Botoșani, pentru mine, e o minune culturală. E foarte departe Botoșaniul de Belgrad.”

Despre drumul dintre Litere și lăutari, despre cum te privește academia când vii cu cobza sub braț, dar și despre anii în trupa Agurida, înainte să își găsească propria voce în „Lăutarii de Mătase”.

„În momentul în care nu există o înregistrare foarte clară, cântecul respectiv trebuie găsit în mintea unui senior care mai știe măcar o strofă.”

Am vorbit despre autenticitate, despre ce înseamnă să refaci un cântec vechi când nu ai nici partitură, nici înregistrare, doar un fir de poveste. Despre refuzuri, despre evitarea concertelor cu iz politic și despre diferențele dintre publicul român și cel străin.

Nu am ocolit nici omul din spatele artistului: Bogdan, soțul, partenerul, bărbatul romantic (în felul lui), colecționarul de cobze, omul care are ritualuri înainte de concert și vise mari pentru muzica veche pe care o repune în drepturi.

„Soția mea își schimbă dramatic look-ul de cel puțin patru ori pe an, încât de câteva ori mi s-a întâmplat să nu o recunosc pe stradă. (...) Și tot timpul mă întreabă cum pot să fiu atât de conservator cu privire la look-ul meu, cel puțin în partea asta facială. (...) Foarte rapid au început și lăutarii să-și sucească mustățile și să-și ia nume cu ‘-ski’ în coadă, că poate-poate îi crede cineva că or fi ofițeri ruși care au învățat școala la Paris.”

E un episod cu umor fin, cu o profunzime și o pasiune care te prind, chiar dacă n-ai ascultat niciodată o cobză în viața ta.

„Eu pot spune că sunt mai inteligent decât 100 de oameni, decât 10.000 de oameni sau chiar decât 100.000 de oameni; pot avea aroganța asta. Dar după ce un milion de oameni spun că nu-i ca mine, eu îmi fac bagajul."