Sarada - Partea 01 - Sandra Brown

Описание: #sarada #sandrabrown #dragoste #dragosteinfinita #dragostea #iubire #iubirea #iubireamea #iubireadevarata #iubireadevărată #soaptedeiubire#soaptededragoste #cartidragoste #cartisandrabrown


Capitolul unu

 
10 Octombrie 1990

— Cat, trezeşte-te! Am găsit o inimă!

Cat Delaney îşi făcu drum cu greu prin pâcla somnului provocat de medicamente spre ţărmul conştienţei. Deschizându-şi ochii, încercă să-şi limpezească privirea şi să-l vadă pe Dean. Imaginea acestuia era puţin neclară, dar avea un zâmbet larg şi încântat.

— Ţi-am găsit o inimă, repetă el.

— Adevărat? întrebă ea cu un glas răguşit şi stins. Intrase în spital cu convingerea că va pleca ori cu o inimă transplantată, ori în sicriu.

— Echipa de recuperare o aduce chiar acum. Doctorul Dean Spicer se întoarse apoi să le vorbească celor din personalul spitalului care îl însoţiseră în salonul de reanimare. Ea îi auzea vocea, dar cuvintele lui îi păreau lipsite de sens.

Oare, visa? Nu, Dean îi spusese foarte clar că o inimă donată era adusă chiar atunci. O inimă nouă – pentru ea! O viaţă!

Deodată, se simţi cuprinsă de o energie extraordinară, cum nu mai cunoscuse de luni de zile. Se ridică brusc în capul oaselor în patul de spital şi le vorbi repede şi agitat infirmierelor şi tehnicienilor care se învârteau în jurul ei, mânuind ace şi catetere cu care să o înţepe şi să o testeze.

Violarea medicală a ţesuturilor devenise ceva atât de cotidian, încât ea nici nu îi mai dădea atenţie. În ultimele câteva luni, din trupul ei se extrăseseră atâtea lichide, cât să se umple un bazin de dimensiuni olimpice. Pierduse foarte mult din greutate, astfel că îi mai rămăsese cam puţină carne pe scheletul delicat.

— Dean? Unde s-a dus?

— Aici sunt, spuse cardiologul ei, venind spre pat şi luându-i mâna. Ţi-am spus că o să găsim o inimă la timp, nu?

— Nu te mai împăuna atât. Toţi medicii sunteţi la fel. Nişte ticăloşi încrezuţi.

— Nu-mi place ideea asta.

Doctorul Jeffries, chirurgul care avea să efectueze transplantul, îşi făcu apariţia în încăpere, de parcă şi-ar fi făcut plimbarea de seară. Se potrivea perfect descrierii pe care Cat tocmai o făcuse. Ea îi recunoştea talentul, îi respecta priceperea, dar nu îl putea suferi ca persoană.

— Dumneata ce cauţi aici? îl întrebă ea. N-ar trebui să fii în sala de operaţii pentru a-ţi steriliza instrumentul?

— E cu dublu înţeles, cumva?

— Se presupune că eşti un geniu. Dă-ţi seama singur.

— La fel de dezagreabilă ca întotdeauna. Cine te crezi, o vedetă de televiziune?

— Exact.

Netulburat, chirurgul o întrebă pe infirmiera şefă de la reanimare:

— Pacienta are febră cumva?

— Nu.

— Durere de cap? Vreun virus? Vreo infecţie?

— Ce-i asta? întrebă Cat enervată. Încerci să dai înapoi? Vrei o seară liberă, doctore? Ţi-ai făcut alte planuri?

— Voiam doar să mă conving că eşti în regulă.

— Sunt în regulă. Adu inima, taie-mă şi termină odată. Anestezia e opţională.

El se întoarse şi plecă.

— Ticălos arogant, mormăi ea.

— Ar fi mai bine să nu-i mai zici nimic, spuse Dean râzând uşor. Mai târziu, în seara asta, o să ne fie de folos.

— Cât trebuie să aşteptăm?

Puţin.

Îl rugă să fie mai explicit, dar nu află nimic în plus. Încurajată să se odihnească, dar încărcată de adrenalină, rămase perfect trează fixând cu privirea scurgerea orelor pe ceas. Era mai mult emoţionată decât speriată.

Vestea apropiatului transplant se răspândi imediat prin spital. Transplanturile de organe reprezentau ceva obişnuit, dar tot inspirau un amestec de respect şi de teamă. Mai ales cele de inimă. În cursul serii, s-au perindat prin salonul ei nenumărate persoane pentru a-i ura numai bine.

I se făcu o baie de iod, care era lipicios şi nesuferit şi-i transformă culoarea pielii într-un auriu ciudat. Înghiţi prima doză de ciclosporină, medicamentul vital împotriva respingerii. Lichidul fusese amestecat cu lapte cu ciocolată, în încercarea zadarnică de a-i acoperi gustul de ulei de măsline. Încă se mai plângea în legătură cu acest lucru, când Dean veni să-i aducă vestea pe care o tot aştepta.

— Vin spre spital cu inima cea nouă. Eşti gata?

— Papa e catolic?

El se aplecă şi o sărută pe frunte.

— Mă duc jos acum să mă pregătesc. Voi fi acolo tot timpul alături de Jeffries, privind peste umărul lui, zise el făcând apoi o pauză: O să fiu lângă tine absolut în fiecare clipă.

Ea îl apucă de mânecă.

— Când mă trezesc, vreau să ştiu imediat dacă am o inimă nouă.

— Bineînţeles.

Auzise de alţi pacienţi cărora li se spusese că li se găsise o inimă potrivită. Un bărbat pe care îl cunoştea fusese pregătit pentru operaţie şi anesteziat, dar când a sosit inima, doctorul Jeffries a examinat-o şi a refuzat să efectueze transplantul, spunând că nu era destul de bună. Pacientul respectiv încă nu îşi revenise de pe urma acelui şoc emoţional, care îi agravase şi mai mult starea sănătăţii.