Cristian Andrei Tătaru - 2017.06.22. Actualități ale Psihanalizei, Între Filosofie și Antropologie

Описание: 2014. Actualități ale psihanalizei
Moustapha Safouan: „Actualități ale complexului Oedip”
Otto Rank a fost primul analist ce a considerat relația dintre complexul Oedip și sistemele parentale, ceva ce poate uimi, căci Rank a lăsat reputația unui dizident care l-a renegat pe Freud și Oedipul lui. La început colaborator fidel și extrem de apreciat, el a fost ulterior, spre surpriza tuturor și pentru un motiv de neînțeles, cuprins de nevroza sa infantilă, vrând să-și detroneze tatăl și să-și lase complexul de castrare în plan secund, în fața descoperiri fiului, în ochii lui mult mai fundamentală: cea a traumatismului nașterii. Dar această imagine a lui Rank nu rezistă examenului faptelor, vreau să spun al textelor, ea reprezintă versiunea care s-a vrut promulgată uzului mișcării psihanalitice.
Să deschidem într-adevăr capitolul din „Traumatismul nașterii” intitulat „Satisfacția sexuală”. Constatăm în ce grad problema acestei satisfacții sexuale ia la el proporții care o fac aparent insolubilă. Referindu-se nu doar la datele psihanalitice, ci și la documente etnologice, mituri și mai ales basme, el notează că trăsătura comună tuturor teoriilor infantile ale nașterii „e să nu țină seama de organul sexual feminin, să-i ignore existența, ceea ce dovedește cel mai clar că se bazează, toate, pe refularea amintirii traumatismului nașterii” – traumatism evident comun celor două sexe. Dar atunci, cum ar fi posibilă satisfacția sexuală? Cum să reabilitezi valoarea femeii, atât timp cât subzistă acest „blestem care se leagă de aparatul ei genital?” Răspunsul lui a fost să afirme fără echivoc: grație deplasării angoasei traumatismului nașterii asupra tatălui, „copilul, cedând exigențelor și necesităților vieții, se resemnează separării definitive cu mama.”
Subliniez punctul de impact al teoriei lui Rank, angoasa amenințării castrării e poarta de salvare pentru a ne elibera de o angoasă încă și mai mare, cea legată de relația duală cu mama. Ne amintește de teza lui Lacan: deși orice apărare e o apărare contra dorinței (în rațiunea legăturilor cu incestul), dorința însăși e o apărare, aș spune o apărare contra dorinței Altuia (mama la răsăritul vieții), așa cum Lacan i-a rezumat impactul în formula: „Angoasa e senzația dorinței Altuia.”
Rank, alături de Ferenczi, a fost poate singurul analist care a luat vis-a-vis de Freud poziția unui analizant serios. „Traumatismul nașterii” era răspunsul muncii sale de transfer la amenințarea morții care a apăsat asupra vieții lui Freud în 1923. Această dimensiune a operei lui Rank ca analizant al lui Freud i-a scăpat complet acestuia din urmă, așa cum i-a scăpat și lui Fliess, în relația sa cu el. Freud nu vedea în apropiații și elevii săi decât colaboratori ale căror contribuții erau apreciate în măsura serviciilor ce le aduceau cauzei. Rezultatul a fost un transfer negativ, perfect asumat de Rank în 1926, când a publicat în „Educația modernă” câteva pagini intitulate „Formele parentale și rolul individului în familie.”
Complexul lui Oedip ar putea fi o reacție dobândită de copil în sânul unei organizări familiale și nu o moștenire biologică pe care o aduce cu el. Ceea ce îl interesează pe Rank nu sunt aspectele terapeutice și psihologice ale Oedipului, ci doar aspectul pedagogic; ceea ce îi pare important este: ce înseamnă copilul din perspectiva ideologiei părinților săi? Vorbind despre o formă de mariaj admisă de etnologii epocii, cea a mariajului originar, ca un mariaj de grup sau comunitar, el notează că tranziția de la această formă primitivă la familia restrânsă actuală e legată de recunoașterea rolului individual al tatălui, ca genitor al copiilor săi. Acest rol îi fusese până atunci negat din motive religioase care țineau de dorința ca grupul ca atare să aibă propria imortalitate.
Această dezvoltare a schimbat statutul copilului care, dintr-o ființă colectivă, a devenit reprezentantul unei ideologii patriarhal-individuale. Dar reclamația paternă e respinsă de fiu nu doar în rațiunea atașamentului natural pentru mama sa, ci și în rațiunea dorinței sale pentru propriul self, individualitatea sa – dublu conflict al cărui vârf Rank îl vede în Hamlet. De acolo vine duelul impozant care marchează istoria umană și se manifestă în folclor, mituri și tradiții poetice, ca duel între tată și fiu. În lupta dintre creștinătate și Roma antică, două principii acționează evident, cel patriarhal și cel filial. Europa însăși a avut nevoie de primul Război mondial pentru a da la o parte ultimii reprezentanți ai dominației patriarhale, care au căutat, și pe moment au găsit, o consolare în psihanaliză. Dar această consolare nu poate avea o valoare constructivă durabilă, deși poate avea un efect terapeutic efemer, în măsura în care înlocuiește ideologia patriarhală muribundă, de care umanitatea are încă nevoie.