CAMILARUL– cântec popular românesc | versuri emoționante despre mamă, tată și sat | folclor autentic

Описание: Versuri de EUSEBIU CAMILAR din poezia "Închinare către udeșteni", poate cea mai frumoasă poezie scrisă de Eusebiu Camilar.

CAMILARUL– cântec popular românesc | versuri emoționante despre mamă, tată și sat | folclor autentic
🎶 Camilarul este o melodie populară românească inspirată dintr-o poezie profund emoționantă despre rădăcini, mamă, sat și destin.

Această piesă îmbină influențe folclorice românești cu sensibilitatea poeziei clasice, creând o atmosferă dramatică și autentică, în care tradiția, memoria și dorul se întâlnesc.

Versurile vorbesc despre ruptura dintre lumea satului și lumea orașului, despre sacrificiul părinților și despre nostalgia originilor – teme fundamentale ale literaturii și sufletului românesc.

🎼 Stil: muzică populară românească / folclor
📜 Poezie: Închinare către udeșteni
🇷🇴 Tematică: mamă, sat, tradiție, destin, rădăcini

Dacă ți-a plăcut această interpretare, susține canalul cu un 👍 Like, 💬 comentariu și 🔔 abonare!

🔎 Cuvinte-cheie:
cântec popular românesc, folclor românesc, poezie românească, muzică tradițională, folk românesc, cântec despre mamă, cântec despre sat, poezie pusă pe muzică, Camilarul, literatură română, balade românești

Versuri
Închinare către udeșteni - Eusebiu Camilar

Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini şi unchi,
Să vă depun, cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi...
Doar datorită ție, bună mamă,
Eu, Eusebiu, fiu de opincari,
Acuma stau la masă cu domni mari,
Şi uit de unde vin şi cum mă cheamă.
Şi trebuia s-ajung doar popă-n sat,
Să cânt la morți, să beau la cumetrie,
Dar am ajuns şi la Academie,
Deşi nu sunt, de vreme, consacrat!
E drept: acolo, oameni cu rutină
M-au socotit nepotrivit şi iar
Au hotărât să scoată la lumină
Cultura mea, de la abecedar,
Dar n-au avut ce cerceta, săracii,
Şi au mişcat din nas, în unison
Când mi-au aflat pe herbul din blazon
Opinca, sapa şi cu coada vacii.

Bătrână mamă, mi-ai cărat cu sacul,
Atâția ani, merinde la oraş,
Dar eu am fost la carte tot codaş
Şi-am năzuit tot înapoi, ca racul.
Şi-aşa se face că prin glodul moale
Nu umblu azi cu Biblia în mâini,
Nu mă apucă rațele de poale
Şi cu potcapul nu azvârl în câini,
Ci stau adesea la Academie,
Pe-un jilț adânc şi moale şi înalt,
Şi-n loc s-ascult cum bâzâie un psalt,
Ascult probleme de filologie.
Şi-adesea ori, când lupta de idei
Se desfăşoară mai înflăcărată,
Mi-i fruntea ca o stâncă, detunată
Sub fulgerele unor prometei. –
Şi când colegii urcă-n lumi abstracte,
Arhangheli albi pe nalte scări de foc,
Aud cum cad solemne cataracte...
Şi-mi amintesc că-n lume e un loc,
Cu-o turlă de biserică străveche,
Cu nuci rotați, cu ulmi şi cu stejari,
Şi-un cimitir cu poartă strâmtă, veche:
Acolo dorm bătrânii Camilari.
Şi-l văd cum urcă, ispăşind calvarul,
Spre cimitir, ca un Cristos plugar,
Ducând pe umăr crucea de stejar,
Scrâşnind, Ion al Tomii Camilarul,
Căci şi-a cioplit-o singur, din topor,
Încredințat că n-o să aibă cine,
Că din adâncul lumii nu-i mai vine
Feciorul haimana şi scriitor...
Şi-aşa, el singur şi-a-ngropat, din vreme,
Această temelie de stejar,
Când îngerul cu coasa o să-l cheme,
Să fie gata, bunul gospodar...
De-ai mai trăi, bătrân păstor, şi faur
De cruci de lemn, eu, fiu-nstrăinat,
Te-aş îmbrăca într-un suman de aur,
Şi ne-am plimba măcar un ceas prin sat
Să se adune lumea, să se mire,
Să tot grăiască, săptămâni şi luni,
Că ți-am adus acest suman de mire,
Eu, fiul tău pierdut între furtuni...
Îți aminteşti când am venit acasă,
Bătrână mamă? Câți s-au minunat!
Că ți-am adus năframă de mătasă,
Eu, fiul tău pierdut şi-nstrăinat!
Acum, în timp ce îmi ascult colegii
Înalte subiecte dezbătând,
Te văd mereu la poartă aşteptând,
Şi întrebând flăcăii şi moşnegii,
Pe drumul dinspre râu de nu zăresc
Un călător... Şi cum tresari deodată,
Când cântă, la portița descuiată,
Cocoşul alb cu coif împărătesc...
Şi săptămâni şi luni cocoşul cântă,
A oaspete, şi tu mereu tresari, -
Dar fiul tău pierdut, bătrână sfântă,
La masă şade între domnii mari,
Şi-şi aminteşte numai câteodată,
Când vede fremătând un pom înalt,
Sau altul, cu tulpina aplecată,
Genunchii grei smulgându-şi din asfalt;
Îi vine-atunci îngrozitor să geamă,
Sub smoală-şi simte inima arzând!
Iar când zăreşte plopi în şir, urcând
Spre marile amurguri de aramă,
Mai vede-un om înfățişând calvarul,
Urcând un deal, ca un Cristos-plugar
Ducând pe umăr crucea de stejar
Scrâşnind, Ion al Tomii Camilarul...
Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini şi unchi,
Să vă depun cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi!
Cu-atâta m-am întors! Şi orişicine
Să hotărască în sobor, acum,
De-am folosit prin lume, rău sau bine,
Dinarul dat, când am pornit la drum...

(V. „Bucovina literară” (Suceava), anul XI, nr. 4 (122),
aprilie 2001)

Aceasta este prefața în versuri scrisă de Eusebiu Camilar la romanul de debut, Cordun