Jurnalul unui mercenar - Mike Hassell

Описание: #jurnal #mercenar #secrete #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #mikehassell #hassell #dragoste #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio

Gil Shepard, caporalul-şef al plutonului Mercenarios, mă trezeşte cu brutalitate. Când mă întorc spre el, cu ochii cârpiţi de somn, îmi suflă în faţă duhoarea gurii sale împuţite.

  — Scoală! Colonelul Schroder te vrea într-un minut în cortul său! Te previn că e atât de punctual, încât elveţienii îşi potrivesc ceasurile după el!

  Mă priveşte în timp ce mă echipez, în mai puţin de treizeci de secunde şi clatină aprobator din cap. Ca pe orice nou-venit, nu mă înghite de nici un fel, dar ca militar trebuie să recunoască pregătirea de care am dat dovadă în cele două săptămâni de când am fost primit în pluton. Încă nu am intrat efectiv în luptă cu trupele guvernamentale ale comuniştilor din Luanda, deşi cele paisprezece zile petrecute în pădurile din valea fluviului Cuango îmi fuseseră suficiente pentru a-mi însuşi, în bună măsură, tactica şi strategia războiului de junglă. Simt însă că n-o să mai treacă mult timp până când o să fiu „apt de luptă”.

  — A sosit ziua cea mare, îmi confirmă Gil bănuielile. Dacă şefii îţi dau notă bună, de mâine vii cu noi.

  — Sunt gata, domnule caporal-şef! strig eu, luând o poziţie impecabilă de drepţi.

  Gil mă inspectează atent, neuitând să-şi bage nasul zdrenţuit în ţeava AKM-ului. Mai îmi dă un ocol, mirosindu-mă ca pe o legumă misterioasă, după care o ia înainte, deschizându-mi drumul.

  Aştept în faţa cortului, în care se află punctul de comandă, să fiu chemat înăuntru. La o masă pitică, aşezaţi pe două scaune pliante, stau colonelul Schroder şi maiorul Pavlovici. Pe măsuţă se înghesuie două pahare groase şi o sticloanţă de Smirnoff, aflată la jumătatea unui dans de striptease. Cei doi pufăie din trabucuri cubaneze – pradă de război plimbându-şi fără jenă privirile pe mine, de parcă aş fi noua menajeră.

  Iau poziţia de drepţi şi dau raportul.

  — Pe loc repaus! zice maiorul cu un glas mieunat, care nu se potriveşte deloc cu înfăţişarea lui fioroasă.

  Colonelul Schroder se face că răsfoieşte câteva file dintr-un dosar, deşi cunoaşte întreaga mea biografie, de altfel, destul de scurtă: orfan, crescut într-o şcoală de copii, după care, preluat de armată şi încadrat într-un batalion secret de gardă al Conducătorului Iubit, doi ani de pregătire într-o tabără secretă din Munţii Făgăraş, trăgător în lovitura de stat de la Bucureşti (de partea cui, nici eu n-am aflat încă), transfug ilegal în Iugoslavia şi apoi în Franţa, încadrat printr-un anunţ la mica publicitate.

  Schroder aruncă plictisit dosarul, ştergându-şi atent degetele cu un şerveţel, cu gesturi de biolog care tocmai a terminat de examinat rahatul unui crustaceu.

  — Soldat Florin Zamfir! Pronunţă el rar, parcă neobişnuit cu un nume aşa de ciudat. Caporalul-şef Shepard ţi-a acordat nota maximă la pregătirea fizică şi la trageri. Totuşi, se pare că nu te-ai pus la punct pe deplin cu misterele războiului de gherilă. Soarbe din pahar, clătindu-şi amigdalele, după care plescăie cu încântare şi reia ceva mai vioi: Bineînţeles că asta se învaţă, ca să zic aşa, văzând şi făcând. Există însă şi un neajuns pentru acest tip de învăţătură: glonţul pregătit pentru tine. Orice soldat trebuie să ştie, de la bun început, că, atâta vreme cât slujeşte în armată, există un glonţ anume pregătit pentru el care, mai devreme sau mai târziu, îl va ajunge. Desigur, există şi situaţia fericită, când acest glonţ rămâne în încărcătorul inamicului. Se scarpină între picioare, de parcă ar vrea să-mi exemplifice locul în care poate rămâne glonţul, apoi mă întreabă pe neaşteptate: Ce părere ai de noii tăi camarazi?

  Iau din nou poziţia de drepţi şi zic ca la carte:

  — Sunt soldaţi curajoşi, alături de care mă simt mândru şi lupt.

  — Pârţ! exclamă şi maiorul Pavlovici, belindu-şi buzele subţiri. Te-au îndoctrinat rău de tot comuniştii tăi. Omeneşte nu ştii să vorbeşti.

  — Permiteţi să raportez! Îi consider camarazi de nădejde, într-o formaţiune de luptă, este foarte important ca fiecare să lupte pentru supravieţuirea celorlalţi şi abia apoi pentru propria-i viaţă. Este singurul criteriu după care mă conduc şi care acum îmi spune că sunt înconjurat chiar de asemenea oameni.

  — Dar ei, zice Schroder, de cum mi-am reluat poziţia de repaus, ei ce părere au despre tine? Ţi-au comunicat-o?

  Într-o fracţiune de secundă, îmi amintesc de bocancii pe care mi-i aruncase în cap Colosul, de şuturile în fund primite din partea lui Jack Nicholson, de instrucţia îngrozitoare la care mă supusese caporalul-şef, de banii pe care mi-i furase Figuerola, ca şi de „botezul” primit din partea lui Bahtiar, kurdul irakian.

  — Sunt un pic neîncrezători, zic eu. Dar după prima luptă la care voi participa, se vor convinge de ceea ce pot cu adevărat.