Salonul cu vechituri - Honoré de Balzac

Описание: #balzac #honoredebalzac #salonul #vechituri #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio

Într-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe răni…

  Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită.

  Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d'Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reşedinţa marchizului.

  Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawl1) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa Comunelor2, nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor.

  Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi – se conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnişoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d'Esgrignon, fost amiral, e făcut duce şi pair3, dar moare fără urmaşi. Marchizul d'Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce.

  — Eu stăpânesc marchizatul d'Esgrignon în aceleaşi condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes4 care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz d'Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a fost cruţat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”5 atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d'Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani.

  Sora sa, domnişoara d'Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul şi grădinile castelului.

  Sfârşindu-se cu anii cei iuţi, dar trecători, ai terorii, marchizul d'Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu sora sa, domnişoara d'Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?