Daruri periculoase si POVESTEA lui Ranulph fermecat de tanara Leah - o fata placuta dar banala

Описание: #cartidragoste #maryjoputney #romanedragoste #soaptededragoste #iubireadevarata

------------------
Asculta acum fara reclame la aceasta adresa :
  / 151077823  
------------------


Cu ochii închişi şi cu trupul mic legănându-i-se uşor, Leah plutea pe aripile muzicii ei, pierdută în ritmurile harpei. În muzică nu existau singurătate şi tristeţe, ci doar un abandon dulce.

Termină o baladă lungă şi îşi înclină capul suspinând. În curând trebuia să se întoarcă acasă, la realitatea mohorâtă.

Foarte aproape, cineva îşi drese glasul. Ochii ei se deschiseră brusc. Spre mirarea fetei, un bărbat de o eleganţă terifiantă stătea în picioare chiar lângă ea. Era incredibil de frumos, imaculatele sale haine londoneze neascunzând nimic din înălţimea trupului său.

Rămasă deodată fără grai, strânse harpa în mâini şi bolborosi:

— V… v-aţi rătăcit, domnule?

El se înclină, făcând un gest atât de adânc, încât pălăria pe care o flutură aproape că atinse iarba verde.

— Nicidecum. Am venit să te găsesc pe tine, Leah, şi am reuşit.

Părul lui era auriu, iar când îşi îndreptă trupul, ea văzu că ochii lui erau de un verde uimitor, adevărat, limpede.

Îşi strânse şi mai tare harpa la piept.

— De ce aţi dorit să mă găsiţi, domnule?

— Te-am auzit adesea cântând la harpă în pădurea mea, Leah. Datorită plăcerii pe care mi-a produs-o muzica ta, am venit să-ţi ofer un dar.

— Dar aceasta nu este pădurea dumneavoastră, spuse ea politicoasă. Acest pământ ţine de moşia Marlowe, aşa că îi aparţine tatălui meu, Sir Edwin Marlowe.

Străinul zâmbi, iar o lumină nesigură dansă în ochii lui.

— Există multe feluri de proprietate, Leah. Pădurea este a mea într-un fel în care nu-i va aparţine niciodată lui Sir Edwin.

— Nu v-am dat permisiunea de a mi vă adresa pe numele mic.

Se ridică ţinând harpa în braţe şi începu să se îndepărteze precaută.

— N-o să-ţi fac niciun rău, Leah, zise el de parcă i-ar fi citit gândurile. Vreau doar să-ţi îndeplinesc cea mai scumpă dorinţă.

Gura ei se strâmbă. Copil târziu al unor părinţi în vârstă, ştiuse că fusese o pacoste nedorită încă dinainte de a învăţa să meargă. Dacă ar fi fost drăguţă şi fermecătoare, poate ar fi câştigat inima părinţilor, dar fusese la fel de neatrăgătoare precum tapetul în culori şterse de pe pereţii din hol. Nu le pricinuise probleme şi, în replică, era tratată cu o politeţe nepăsătoare. Iar acest bărbat vorbea despre îndeplinirea celei mai dragi dorinţe! Voia să fie încântătoare şi iubită, însă nici măcar un gentleman din Londra nu-i putea dărui asta.

— Ah, dar pot, spuse el încet. Eu sunt Ranulph al Pădurii, un lord de pe Tărâmul Zânelor. Poţi să-ţi dăruiesc o frumuseţe fără seamăn, încât toţi bărbaţii muritori să cadă în genunchi în faţa ta. Bogăţie, faimă, iubirea eroilor – poţi avea orice sau pe oricine îţi doreşti cel mai mult.

Ea se uită la el cu gura căscată. Era nebun – nu putea exista o altă explicaţie. Ori poate că ea doar visa.

— Nu este deloc un vis. Ranulph îi luă mâna dreaptă şi o ridică la buzele sale, depunând un sărut rece pe degetele încordate. Faptul că mă poţi vedea este un semn al magicului tău dar muzical. De obicei, doar vrăjitorii sau oamenii simpli de la ţară îi pot vedea pe cei de pe Tărâmul Zânelor, însă uneori aceştia pot fi văzuţi şi de artişti, şi de muzicieni.

Ea îşi trase mâna, începând să se întrebe dacă nu cumva, prin cine ştie ce minune, această întâlnire chiar era adevărată. Pădurea din jurul ei avusese întotdeauna o reputaţie stranie, iar sătenii evitau acea zonă. Leah venea să cânte în această poiană pentru că muzica din sufletul ei era mereu mai puternică aici.

— Dacă eşti un lord al zânelor, dovedeşte-mi!