Crimă prin mica publicitate - Rodica Ojog-Braşoveanu

Описание: #rodicaojog #rodicaojogbrasoveanu #carti #cartiromana #lecturiaudio #lecturi #dragoste #teatru #teatruonline #teatruaudio #cartiaudioromana #cartiaudio #moartea #enigma #crima #publicitate #micapublicitate

ANUNŢUL

Trilul telefonului ţăndări liniştea încăperii. Bărbatul abandonă revista şi ridică receptorul. Ca de obicei mut, lăsându-l pe celălalt să-şi semnaleze prezenţa şi identitatea. După câteva cuvinte, îl întrerupse:

— Te-am recunoscut. Ce-i?

— Avem o baftă fantastică! Nesperată! Persoana urcă singură, de bună voie şi nesilită de nimeni treptele ghilotinei. nici o investiţie, risc-zero; beneficiu sută la sută!

— Ai băut?

— Nu. Am citit România de azi. Bagă farul la Diverse. Căsuţa agenţiei 4722. În maximum trei-patru zile, afacerea e rezolvată.

— De ce aşa mult? Celălalt chicoti:

— Nu fi absurd, baby! Dă-i timp să se coafeze…

Bărbatul îşi puse canadiana, încuie apartamentul şi se îndreptă spre cel mai apropiat chioşc de difuzare a presei.


* *

Chiar şi după Revoluţie, când primea gazeta, bătrânul Mişu Pavelescu, – de fapt, Mihai-Mircea-Tudor-Ionel Pavelescu, pe scurt pentru prietenii şi foştii colegi de servici E.T.C (fonetic Etîcî) – consulta în primul rând Mica Publicitate.

Azi îl interesau mai puţin Decesele, singura rubrică nepolitizată pe vremea lui Ceauşescu şi care merita lecturată. Bineînţeles, nu o făcea cu cinismul lui frate-său. Cornel – un excentric de profesie – exulta zgomotos ori de câte ori întâlnea numele vreunui amic, cunoştinţă, coleg îngropat în chenar negru, sub mormane de adjective: nobil, nepreţuit, unic, irepetabil. Vorba aia, mor doar sufletele de elită…

„Cum te bucuri, dom’le? se interesau consternaţi neavizaţii. Eşti fericit că s-a prăpădit Ionescu? Ziceai că aţi fost colegi de promoţie, aţi împărţit odaia, paltonul, conserva de fasole şi, mă rog, amorurile. Al naibii să fiu, dacă te pricep!

Cornel – showul era verificat – exploda triumfal:

— Da, dom’le! Mă bucur, sunt radios, sunt ferice! Încă unul care a scăpat de comunişti!“

Nu, hotărât, starea de spirit a lui Mişu Etîcî era mai puţin categorică. Întâlnind în jurnal nume cunoscute, trecute în nefiinţă, devenea nostalgic. Făcea parte dintre oamenii care plimbându-se, de pildă, toamna pe aleile Cişmigiului, remarca doar frumuseţea impresionantă – ultimul suspin! – a trandafirilor târzii, policromul luxuriant al vegetaţiei în agonie. Nuanţa sepulcrală însă nu-l indispunea, anticipând doar bucuriile albe ale apropiatei zăpezi. Iar zăpada nu-i sugera în primul rând ciorapii de lână cu care dormea noaptea din pricina caloriferului îngheţat – „e fantastic, mon cher, când mă culc, mai mult mă îmbrac decât mă dezbrac“ – ci clopoţea bucuriile sărbătorilor de iarnă. Crăciunul cu omăt generos, cozonacii, chiar copţi noaptea la un foc insuficient, „n-au crescut grozav, de vină-i şi făina, dar tot miroase în casă a vanilie şi sărbătoare“, micile surprize de sub brăduţul de şaptezeci de lei cumpărat la florărie.

Mişu Pavelescu era o fire fericită. Nu-şi amintea decât arareori de păcatele unei persoane, iar dacă aceasta nu mai exista, tot ce fusese urât, meschin, detestabil sau chiar ticălos într-un inventar de viaţă era etichetat cu îngăduinţă drept originalitate sau „moment de panică mentală dictat de conjunctură, cum nu-i aşa, putem înregistra fiecare din noi“.

Pe bătrân îl interesa mai nou, „ce cumpără bucureşteanul“, sesizând diferenţa faţă de preferinţele ante-Revoluţiei.

— Bagă de seamă, se adresă nevesti-sii, nu se mai bate lumea chiar aşa pe video, recordere, casete x, y, w sau z, sigilate ori ba, televizor în culori şi alte drăcii japoneze…

— Dar ce caută, dragă?

Doamna Lili aruncă o lingură de făină în cratiţă – în casa Pavelescu se mânca ţeapăn, pentru că „hai să fim sinceri, după patruzeci de ani, nu mai ai altă plăcere“ – şi îşi răsuci privirile languroase. Mai aveau patru ani până la nunta de aur şi se iubeau.

— S-a schimbat optica! Fii atentă! exclamă bătând cu unghia în gazetă: Stai puţin… Uite ce zice ăsta… „Vilă, 6-10 camere, ultracentral sau apartament 4-6 piese“… Altul! „Cumpăr casă, 8-9 camere, curte. Domenii, Televiziune“… Au apărut şi colecţionarii…

— Pe tipul care caută capete de păpuşi din porţelan, îl ştiu de zece ani cel puţin.

— Lasă-l pe ăla! S-au ivit acum nababii. „Ceasuri vechi, mărci prestigioase, tabachere, colecţie de pipe… Vase Galle, Daum Nancy, Lalique… Tapiserii originale“… Iauzi-o şi pe asta! „Caut cercei briliante mari“…

Îşi scoase ochelarii, uitându-se la nevastă-sa cu gura căscată. În colţul buzelor strălucea un molar îmbrăcat în aur.

— E clar!

Doamna Lili, bine dispusă, – stare de spirit constantă, generată de o digestie excelentă şi o oglindă care, deşi cadou de nuntă, rămânea mereu amabilă – îşi scoase şorţul înflorat şi-l agăţă lângă ştergare.

— Ce-i clar?

— Inflaţia, asta e! Oamenii se grăbesc să investească, să scape de capital.

— Fugi de-aici eşti alarmist!

Pavelescu Etîcî înţepă aerul cu degetul:

— Economist! Eu văd mai departe. Am prevăzut sau nu că…